Worling (1992) notează că mulţi părinţi (ca şi mulţi profesionişti în domeniu) consideră că incestul între fraţi este o explorare benignă sau o joacă cu încărcătură sexuală care face parte din dezvoltarea psihosexuală normală a copilului. Însă incestul între fraţi are un impact serios asupra victimei, putând duce la sechele emoţionale negative (Adler şi Scutz, 1995). În plus, se pare că în comparaţie cu incestul tată-fiică, incestul între fraţi este mai grav în termeni de durată a abuzului şi forţă coercitivă.

Incestul între fraţi a fost descris ca incluzând mângâierile inadecvate, atingerile sau contactul sexual, expunerea indecentă, masturbarea, expunerea la pornografie, sexul oral, sexul anal, penetrarea digitală şi actul sexual între frate şi soră sau între fraţi de acelaşi sex (Adler şi Scutz, 1995; Canavan şi colab; 1992). Canavan şi colab. (1992) descriu două tipuri de incest între fraţi:

Incestul care apare atunci când fraţii îşi asigură unul altuia confort, îngrijire şi siguranţă în condiţii familiale abuzive sau dureroase.

Incestul cu utilizarea puterii, ameninţărilor şi forţei de către agresor asupra celui abuzat.

Agresorul poate folosi puterea şi controlul asupra victimei datorită propriului sentiment de neajutorare în contextul familial. În majoritatea cazurilor victima păstrează secretul sub presiunea ameninţărilor agresorului, mai ales în familiile în care există o slabă comunicare cu limitarea subiectelor de discuţie în cadrul familiei. În general agresorul are un statut superior în familie în comparaţie cu victima. În unele cazuri în care victima povesteşte familiei despre abuz i se spune să nu răspândească minciuni despre fratele său şi abuzul continuă. Norma culturală care spune că poblemele familiale trebuie păstrate în cadrul familiei contribuie la secretizarea şi durata mare a abuzului (O’Brien, 1989). Astfel, Canavan (1992) defineşte incestul între fraţi ca si „contact fizic orientat sexual între membrii familiei şi care trebuie ţinut secret”.

Incestul între fraţi apare în familii cu anumite caracteristici. În aceste familii membrii familiei nu beneficiează de protecţie, există un tipar de organizare disfuncţional, absenţa fizică sau emoţională a părinţilor şi un climat sexual favorabil. Incestul apare în familii în care există un tată dominant, o mamă pasivă, părinţi indisponibili emoţional şi un mediu disfuncţional sau haotic. Caravan (1992) descrie asemenea familii ca fiind conduse de un patriarh puternic şi caracterizate de graniţe difuze între membrii familiei, în general fiind familii izolate, cu copii dependenţi unul de celălalt pentru satisfacerea propriilor nevoi emoţionale.

Asemenea familii sunt disfuncţionale sau haotice datorită reacţiilor fizice extreme la activităţi obişnuite şi datorită atmosferei emoţionale volatile din casă. De multe ori există o disciplină parentală fizică şi emoţională extremă.

În alte cazuri părinţii sunt absenţi fizic sau emoţional şi nu sunt disponibili pentru a superviza activităţile copiilor datorită slujbei, abuzului de substanţe, neglijării parentale sau altor cerinţe (boală, abuz al unuia din părinţi etc). Israel şi Smith (1987) descriu mamele din astfel de familii ca fiind distante sau inaccesibile în termeni de suport emoţional pentru copii lor.

Fetiţa începe să-şi dezvolte modalităţi de a face faţă vieţii ei, respectiv păstrarea secretelor, propria învinovăţire pentru lucrurile care au mers prost, etc.

Copilul poate avea, faţă de membrii familiei răspunsuri de genul activitate sexuală, agresivitate, schimbări de dispoziţie, care duc la eticheta “neastâmpărată” sau “cu probleme”. Părinţii de multe ori pedepsesc copilul sau caută ajutor profesionist. Abuzatorul poate continua  cu abuzul tot acest timp. Adesea aceste interacţiuni duc la întărirea tiparelor de comportament prin care se păstrează secretul şi convingerea fetei despre ea însăşi, de genul “nu sunt bună de nimic”. Contextul familial poate deveni un sistem de suport pentru aceste interacţiuni şi convingeri, care continuă să aibă efect negativ.

Dezvăluirea abuzului poate exacerba convingerile şi comportamentul dacă copilul nu este crezut. Dacă copilul este crezut şi sprijinit atunci aceste tipuri de interacţiuni pot fi întrerupte.

Dacă abuzul nu este dezvăluit, sau dacă copilul nu este crezut şi continuă să fie influenţat de secretizare şi auto-învinuire, atunci ca femeie interacţiunile sale în relaţiile sale semnificative pot promova mai departe răspunsurile şi credinţele de dinainte, respectiv se poate învinovăţi pe sine, este lezată dacă apar probleme de sexualitate în relaţie. Poate căuta ajutor profesionist şi primeşte un diagnostic care îi confirmă punctul de vedere cum că este “o persoană cu probleme”.

Bestialitatea sau zoofilia este raportul sexual dintre un om si un animal.

Bisexualitatea este orientarea sexuala caracterizata prin atractie estetica si sexuala fata de ambele sexe- femei si barbati.

Blenoragia este o boala venerica infectioasa, manifestata prin prurit (mancarime), senzatia de usturime, scurgeri purulente. Denumirea medicala a bolii este gonoree.

Bovarismul este starea de insatisfactie care caracterizeaza individualitatea unei persoane ce se crede altfel de cum este si imita felul de a se comporta al altora.

Ficţiunile erotice, pe de altă parte, sunt ficţiuni care au de-a face cu sexul sau temele sxuale, uneori  incluzând elemente de satiră sau critică socială.

Un exemplu de literatura erotică clasică din perioada romană este „Satiricon” de Petronius Arbiter. În perioada medievală este cunoscut „Decameronul” (1353) de Giovanni Boccacio,  o colecţie de povestiri, mare parte despre călugări şi călugăriţe. Cartea a fost interzisă în multe ţări. Chiar şi în perioada modernă, în SUA şi Marea Britanie au fost emise ordine judecătoreşti de distrugere  a cărţii. „Decameronul” a inspirat lucrări erotice similare, de exemplu „Heptameronul” (19558) scris de Margarite de Navarre.

În secolul 18 în Anglia unul din cele mai faimoase romane erotice a fost „Fanny Hill” de John Cleland, iar în Franţa „Educaţia Laurei” de contele de Nirabeau. În a doua jumătate a secolului 18 marchizul de Sade explora în cărţile sale tema sado-mascochismului şi lucrările sale au avut o mare influenţă asupra literaturii erotice de mai târziu.

În peroada victoriană au circulat puţine lucrări erotice, majoritatea scrise de necunoscuţi sau anonime , şi în care apărea o curioasă stratificare socială între stăpân şi servitor, în timp ce în altele existau multe elemente de sado-masochism.

În 1870 nuvela erotică „Venus în blănuri” de Leopold von Sacher- Masoch a adus în scenă fenomenul masochismului.

Spre sfârşitul secolului apărea o formă mai cultivată de literatur erotică, de exemplu lucrările lui Algernon Charles Swinburne, care atingea teme precum păgânismul, lesbianismul şi sado-masochismul.

În epoca modernă a apărut fantezia erotică, ca subgen al ficţiunilor fantastice, în care scenele erotice sunt descrise într-un cadru al fanteziei. Ficţiunile erotice se centrează uneori pe personaje fantastice din alte lucrări, ca de exemplu Galadriel şi Eowyn din romanele şi filmele „Stăpânul Inelelor”. Un subgen este pornografia cu spiriduşi.

Un alt gen de literatură erotică sunt biografiile, una din cele mai faimoase fiind aceeea a lui Casanova, din secolul 18.

În sfârşit, bine-cunoscute sunt manualele de sex, cum este Kama Sutra sau Ananya Ronga, cea de-a doua având ca temă principală prevenţia separării soţilor.

În educaţia sexuală erau incluse în secolul 18 şi listele de prostituate, împreună cu serviciile furnizate de acestea. O asemenea listă faimoasă este „lista lui Harry a doamnelor din Covent Garden” (1757-1795). Începând cu anii 1970  au fost publicate multe manuale despre sex, iar la ora actuală se publică mai multe manuale pentru minorătăţile sexuale.

Între literatura erotică legală şi pornografia ilegală există însă multe suprapuneri, distinctia intre cele două fiind în general făcută pe baza meritelor literare. În secolul 21 există o explozie de literatură erotică pe internet. Oricine doreşte poate nu doar citi sau comanda online cărţi erotice, ci le poate şi publica. Cei mai mulţi autori online adoptă un pseudonim. Unele site-uri web au început să se limiteze la anumite sub-genuri literare. De exemplu, revista „Scarlet” este o colecţie de povestiri erotice (în general la un standart înalt) sub titlul „Cliteratură”. ASSTR este un site ce oferă hosting gratuit şi la ora actuală cuprinde literatură erotică scrisă de peste 200 de autori . „Fictomania” este un site în care apar peste 150 de povestiri noi în fiecare lună, toate având ca subiect persoane transgen. În plus, internetul oferă posibilittea de descărcare a literaturii erotice în format audio. De exemplu „Sex Audio.com” furnizează literatură erotică audio gratuită, în timp ce „Hypnotic Dreams” găzduieşte o colecţie erotică pentru femei.

În unele societăţi căsătoria era permisă între fraţi în familiile regale: în Egipt, Peru şi Hawaii. În Egipt în perioada greco-romană (din 3000 î.e.n. până în 300 A.D.) erau înregistrate destul de frecvent şi căsătoriile între frate şi soră printre cetăţenii de rând.

În ce priveşte unchii, mătuşile, nepoţii, verii, rudele prin alianţă şi copiii adoptaţi, nelegitimi şi vitregi au existat multe variaţii de-a lungul secolelor în aplicarea tabu-ului incestului. În antichitate era un lucru obişnuit ca o femeie rămasă văduvă să se căsătorească cu fratele sau tatăl soţului decedat, mai ales la hitiţi şi israeliţi. În Europa din Evul Mediu asemenea căsătorii erau interzise. Dar în Anglia secolului 19 căsătoria unei văduve cu cumnatul său era interzisă, în timp ce căsătoria unui bărbat cu sora soţiei decedate a fost permisă până în 1835.

În Evul Mediu prohibiţiile legate de căsătorie şi actul sexual cu rudele au fot extinse de aşa manieră încât nu aveau precedent: familia includea nu numai relaţiile biologice şi sociale, ci şi cele de ordin spiritual. În secolele 10, 11 şi 12 actul sexual era interzis între toate rudele legate prin consangvinitate sau afinitate până la gradul 7 şi între persoane legate prin compartenitate (afinitate spirituală) până la gradul 4. Dar regulile erau de multe ori încălcate, fie din ignoranţă, fie deliberat.

Detractorii creştinătăţii pretindeau că această religie nu era decât o superstiţie nouă. Şi creştinii erau acuzaţi, până în secolul 2 de incest, orgii, ritualuri religioase nocturne şi uciderea ceremonială a unui prunc; se spune că adepţii lui Isus din Nazareth urmează o „religie a dorinţei carnale” care venerează organele genitale, face iniţieri în canibalism şi serveşte drept acoperire pentru satisfacerea dorinţelor sexuale. Dar în perioada respectivă nu numai creştinii erau suspectaţi de un asemenea comportament. Despre evrei se spunea că adoră capul unui măgar, că realizează sacrificii umane şi îşi urmează propriile dorinţe carnale, în ciuda obiceiurilor stricte pe care le aveau în ce priveşte căsătoria. La rândul lor, evreii îi acuzau pe greci şi pe egipteni că sunt perverşi şi adulterini. Grecii spuneau despre perşi că sunt lascisivi şi licenţioşi. Cu alte cuvinte despre toate persoanele şi religiile se spunea că sunt vinovaţi de excese sexuale.

Creştinii la rândul lor participau la aceste defăimări reciproce. În scrisoarea sa către biserica din Roma apostolul Pavel spunea că cei ce nu îl servesc pe Dumnezeu al lui Israel sunt inevitabil vinovaţi de un comportament sexual inadecvat.

Acuzaţiile morale erau un standard în invectivele retorice din antichitate în discreditarea unui adversar, iar practica de acuzare a victimei de comportament sexual nepotrivit datează încă din secolul 4 î.e.n. în Atena. Un fenomen similar este cel întâlnit în Biblie, în care se realizează o asociere între idolatrie şi prostituţie. Autorii creştini pretindeau că sunt singurii virtuoşi, mai ales din punct de vedere sexual, acuzându-i pe oponenţi de diverse vicii, mai ales în termeni de lipsă de auto-control legat de sex. Pentru creştini această strategie servea în parte pentru a ataca autoritatea aflată la putere. Astfel creştinii au adoptat defăimarea sexuală  ca armă.

In Grecia antică se recomanda ca atunci când se compunea un discurs politic de învinovăţire a adversarului acesta să conţină printre altele angajarea acestuia în acte sexuale condamnabile. În antichitate comportamentul sexual era o componentă a menţinerii statutului social. Cetăţenii liberi de sex masculin trebuiau să îşi controleze pasiunile, să evite excesul şi să fie parteneri activi în actul sexual. În consecinţă, acuzaţiile sexuale serveau la discreditarea statului. Aceia care, în teorie, nu puteau fi virtuoşi, nu puteau face parte din elită.

Maurii interzic căsătoria între „rude de lapte”, nu numai consagvinitatea . Islamul acordă importanţă legală suptului prin lapte, stabilindu-se relaţiile de rudenie, dar nu şi de descendenţă.

Dacă o femeie alăptează un copil, copilul nu se va putea căsători cu copiii doicei sale, precum şi cu copiii tuturor soţiilor soţului doicii, chiar dacă acele soţii nu l-au alăptat. Copiii soţului doicii devin frati şi surori de lapte cu copilul care a fost alăptat, pentru că au ingerat „laptele armăsarului”. De asemenea, relaţia legală stabilită între doică şi copil se extinde nu numai la soţul doicii, ci şi la fraţii acestuia.

Riscul incestului, în aceste condiţii, face ca islamul să interzică băncile de lapte uman.

Printre mauri, aspectul laptelui mamei este legat atât de procesul concepţiei, în care sperma bărbatului joacă un rol determinant, cât şi de procesul de dezvoltare al embrionului, care depinde la rândul său de sprijinul spermei. Din acest motiv o femeie care descoperă că este însărcinată nu poate continua să alăpteze.

Religia islamică susţine că sperma joacă un rol nu numai în procesul de lactaţie, ci şi în embriogeneză. Astfel se citează cazul unei femei însărcinate la care embriogeneza a fost întreruptă atunci când soţul ei a murit, şi a continuat atunci când femeia s-a recăsătorit. Ca urmare, relaţiile sexuale sunt considerate necesare în perioada de sarcină a femeiii.

Rolul femeii în formarea fătului este desconsiderat. Femeia este doar un depozit pentru substanţa fertilă a soţului. Reproducerea fizică este considerată imaginea divină a creaţiei la scară mai mică: ambele au drept substanţă de bază sperma.

Conform tradiţiei islamice, sperma are un rol important în toate stadiile creaţiei fizice a copilului, furnizând substanţa fertilă pentru concepţie, contribuind la dezvoltarea fătului în perioda de gestaţie şi la formarea corpului copilului în timpul lactaţiei. Triplul rol al spermei în creearea copilului aparţine tatălui şi rudelor tatălui prin spermă, respectiv unui grup de descendenţă patriliniară.

În religia islamică se susţine că sperma îşi are originea la nivelul spatelui, respectiv a vertebrelor.

Descendenţa matriliniară nu există în Islam mai mult de o generaţie deoarece nu se bazează pe o substanţă biologică cum este sperma, ci doar pe o dependenţă biologică din timpul gestaţiei.

Islamul permite fertilizarea in vitro şi criogenia embrionilor rezultaţi, atât în timp cât bărbatul şi femeia care au creat acei embrioni sunt căsătoriţi. Divorţul sau moartea unuia dintre membrii cuplului întrerupe legătura lor legală şi face ilegală utilizarea embrionilor.

Distrugerea embrionului în primele 120 de zile de la concepţie nu este considerată avort, pentru că cea de-a 120 –a zi este ziua insuflării sufletului în ceea ce până atunci fusese doar o bucată de carne. Înainte de ziua 120 embrionul nu are suflet, aşa încât islamul permite avortul. Pe de altă parte fătul este considerat o persoană, deoarece are suflet, acesta fiind criteriul care determină umanitatea. Odată ce toate organele sunt formate, un înger trimis de Dumnezeu insuflă un suflet în copil, determinând sexul copilului şi destinul său. Sexul copilului este determinat numai de Dumnezeu.

Această concepţie asupra gestaţiei arată că forţele fizice ale reproducerii nu sunt suficiente pentru a crea un copil, ci este nevoie de intervenţia divină. Această intervenţie supranaturală înseamnă că este necesar un principiu transcedental pentru reproducerea umanităţii. Crearea omului de către Dumnezeu este reprodusă la o scară mai mică la fiecare naştere individuală.

Chiar şi în zilele noastre însă, ideea că experienţele noastre din copilărie ne afectează viaţa ca şi adulţi este destul de surprinzătoare.

Experienţele din copilărie ne modelează nu numai comportamentul, ci şi credinţele şi expectanţele.

Conform cu Mary Main, la adult se întâlnesc trei tipuri de ataşament:

Atasament sigur- coerent: persoane care valorizează relaţia cu proprii părinţi şi îşi descriu proprii părinţi ca fiind amuzanţi, buni, calzi, şi aşa mai departe.

Atasament nesigur- negativ: persoane care vorbesc incoerent despre propria copilărie, în sensul că au dificultăţi în a descrie relaţia cu proprii părinţi, nu-şi pot aminti multe lucruri din copilărie. Sunt persoane care minimalizează importanţa primelor relaţii. Au de asemenea tendinţa de a-şi idealiza părinţii: au fost cei mai buni, nu ar fi putut face nimic mai bine decât au făcut.

Atasament nesigur-preocupat: persoane preocupate de chestiuni privitoare la relaţii, care relatează despre relaţia cu părinţii de parcă fiecare nesiguranţă, fiecare chestiune nerezolvată din copilărie ar fi încă în actualitate, se ambalează pe măsură ce vorbesc.

Întrebarea nu este aceea dacă comportamentul de ataşament din copilărie prezice comportamentul de ataşament din perioada de adult, ci dacă încrederea copilului în prima relaţie formează credinţele şi expectanţele care vor ghida relaţiile persoanei de mai târziu.

Waters şi Crowell au publicat două studii care sprijină ideea că experienţele timpurii pot influenţa relaţiile din perioada de adult. 85% din copiii cu ataşament nesigur dezvoltă un ataşament de tip sigur în perioada de adult.

Persoanele cu ataşament sigur-coerent in copilarie tind să aibă un ataşament sigur-coerent şi faţă de partenerii romantici, având capacitatea de a folosi partenerul ca bază sigură, pentru a cere ajutorul şi sprijinul în probleme dificile. De asemenea au o mai mare capacitate de a recunoaşte atunci când partenerul cere ajutor şi de a vedea şi oferi ceea ce este nevoie. Persoanele cu ataşament nesigur (de ambele tipuri) sunt mai puţin eficace în folosirea partenerului ca bază sigură, nu văd ce este nevoie, sau cred că dacă oferă ajutor atunci aceasta înseamnă să admită că sunt vinovaţi, sau sunt atât de preocupaţi de propriile probleme încât nu-şi pot da seama ce are nevoie partenerul.

Gelozia este o emoţie ale cărei efecte „iasă adesea de sub control” (Goldie, 2000). Gelozia poate dura mult mai mult decât o emoţie bazală cum este furia, fără a-şi pierde din intensitate. Gelozia nu este exprimată printr-o singură emoţie sau comportament. Ca urmare psihologii nu au căzut încă de acord în ce priveşte definiţia geloziei:

„Gelozia romantică este un complex de gânduri, sentimente şi acţiuni care urmează ameninţării stimei de sine şi/sau ameninţării existenţei sau calităţii relaţiei când acele ameninţări sunt generate de percepţia unei atracţii potenţiale sau reale dintre partener şi un rival (uneori imaginar)” (White, 1981).

„Gelozia este o reacţie adversă care apare ca rezultat al relaţiei extraconjugale a partenerului, reală sau imaginară” (Brinkle şi Bunk, 1991).

„Gelozia este conceptualizată ca răspuns cognitiv, emoţional şi comportamental atunci când relaţia este ameninţată. În cazul geloziei sexuale aceasta ia naştere din suspectarea sau luarea la cunoştinţă a faptului că partenerul are sau doreşte să aibă activitate sexuală cu altcineva. În cazul geloziei emoţionale persoana se simte ameninţată de implicarea emoţională a partenerului faţă de o a treia persoană (Guerrero, Spitzberg şi Yoshimura, 2004).

„Gelozia este o reacţie protectoare faţă de o ameninţare percepută la adresa relaţiei” (Bevan, 2004).

Toate definiţiile subliniază faptul că gelozia este o reacţie la ameninţare. În mod tipic gelozia implică şi comportamente protective.

În cultura populară cuvântul „gelozie” este adesea folosit ca sinonim cu „invidia”, probabil pentru că adesea persoana poate invidia caracteristicile cuiva care îi este rival romantic. De fapt gelozia romantică poate fi interpretată ca formă a invidiei: persoana geloasă poate fi invidioasă pe afecţiunea pe care partenerul o dă rivalului, afecţiune la care persoana geloasă simte că are avea dreptul.

Totuşi gelozia se referă mai degrabă la dorinţa persoanei de a păstra ceea ce are, în timp ce invidia se referă la dorinţa de a obţine ceva ce nu are. Astfel, copilul este gelos pe un frate care captează atenţia părinţilor şi invidios pe bicicleta unui prieten. Persoana geloasă percepe faptul că posedă o relaţie valoroasă şi că se află în pericol de a o pierde sau de a fi modificată.

Experienţa geloziei implică:

teama de pierdere;

suspiciunea sau furia legat de trădare;

stimă de sine scăzută;

tristeţe privitor la pierdere;

nesiguranţă;

singurătate;

teama de a pierde o persoană importantă în favoarea cuiva mai atrăgător.

Experienţa invidiei implică:

sentimente de inferioritate;

dorinţa;

rea-voinţă faţă de persoana invidiată, adesea acompaniată de vină legat de aceste sentimente ;

motivaţie pentru îmbunătăţire;

dorinţa de a poseda calităţile atractive ale rivalului;

resentimente referitor la circumstanţe;

dezaprobarea sentimentelor.

Gelozia implică un întreg episod emoţional, incluzând o naraţiune complexă: circumstanţele care duc le gelozie, gelozie în sine ca emoţie, încărcările de auto-reglare, acţiunile şi evenimentele ulterioare (Parrot, 2001). Naraţiunea îşi poate avea originea în fapte, gânduri, percepţii şi amintiri, dar se poate baza şi pe imaginaţie şi presupuneri.

O explicaţie posibilă a originii geloziei este aceea furnizată de psihologia evoluţionistă: ca emoţie care a evoluat pentru a maximaliza succesul nostru genetic (Buss şi Zarsen, 2004). Comportamentul gelos la bărbat are scopul de a evita trădarea sexuală astfel încât să nu risipească resurse îngrijind progenitura unui alt bărbat.

O altă explicaţie – culturală sau socială – este aceea că gelozia îşi are originile în mod special în imaginaţie, imaginaţia fiind afectată de cultura în care trăieşte persoana.

Deşi psihologia tradiţională consideră excitaţia sexuală ca urmare a geloziei o parafilie, unii autori susţin că gelozia poate avea un efect pozitiv asupra funcţiei sexuale şi satisfacţiei sexuale. Studiile arată că uneori gelozia duce la creşterea pasiunii pentru partener şi intensităţii sexului pasional.

Gelozia la copii şi adolescenţi a fost observată mai ales la aceia cu stimă de sine scăzută, putând evoca reacţii agresive.

Pe de altă parte atitudinile faţă de gelozie depind mult de cultură.

Gelozia la adolescenţi apare mai ales privitor la prieteni – teama de a pierde prieteni, în asociere cu stima de sine scăzută.

Abuzul sexual

Afectivitatea este ansamblul proceselor, starilor si relatiilor emotionale sau afective.

Andropauza este totalitatea manifestarilor psihologice si organice observate la barbatii intre 50 si 70 de ani, datorita diminuarii progresive a productiei de hormoni androgeni.

Anestezia este un termen folosit uneori pentru a desemna indiferenta sexuala a persoanelor varstnice.

Apeluri telefonice obscene- este o perversiune sexuala care caracterizeaza persoanele care resimt satisfactie din convorbiri obscene la telefon.

Asceza este un termen folosit pentru abstinenta alimentara sau sexuala (postul); extrema in care persoana se izoleaza de grupul social si poate fi considerata un model moral.

Asexualitatea este o miscare sexuala care caracterizeaza persoanele care nu au atractie sexuala sau dorinta sexuala, sau sunt impotriva sexualitatii ca principiu.

Avortul este intreruperea de sarcina in perioada viabilitatii fatului. Avortul poate fi provocat sau spontan.

Autosexualitatea se refera la viata instinctiva a copilului, care anunta si pregateste instinctul sexual al viitorului adult.

Autoerotismul este tendinta de obtinere a staisfactiei sexuale asupra propriului corp